RADU GABREA

 





 


Radu Gabrea (n. 20 iunie 1937, Bucureşti) este un regizor şi scenarist român.


A fost printre organizatorii mani­festaţiei care urma să aibă loc în Piaţa Universităţii în ziua de 5 noiembrie 1956. A fost arestat la 12 noiembrie 1956. Ancheta sa a fost condusă de locotenent colonel Constantin Popescu, căpitan Gheorghe Enoiu, locotenent major Iosif Moldovan, locotenent major Vasile Dumitrescu, locotenent major Gheorghe Vasile, locotenent major Constantin Oprea şi locotenent Nicolae Urucu. A fost judecat în lotul „Mitroi”, compus în cea mai mare parte din studenţii de la Facultatea de Drept. Prin sentinţa penală nr. 534 din 19 aprilie 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost achitat, fiind eliberat la 28 mai 1957. După eliberare, şi‑a continuat studiile la Facultatea de Construcţii, înscriindu‑se apoi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.


Radu Gabrea debutează în 1969 cu filmul de lung metraj „Prea mic pentru un război atât de mare”. Filmul, realizat după un scenariu de D.R. Popescu, a fost premiat la Festivalul de la Locarno, în 1970. În 1970 realizează primul serial de televiziune din România: „Urmărirea”. Următorul său film, „Dincolo de nisipuri”, realizat în 1973, a fost oprit din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. În urma conflictului respectiv, precum şi a intervenţiilor cenzurii, Radu Gabrea a emigrat în Germania, ţara de origine a mamei sale. Regizează, în continuare „Nu te teme, Jacob!” (Fürchte dich nicht, Jakob!) (1981), Un bărbat ca Eva (Ein Mann wie EVA) (1984), Ein Unding der Liebe (1988), The Secret of the Ice Cave (1989), Ins Blaue (1991) ‑ film TV, Rosenemil ‑ O tragică iubire (1993), Struma (2000), Noro (2002), Moştenirea Goldfaden (2004), Cocoşul decapitat (2008) ‑ ecranizare după romanul omonim al lui Eginald Schlattner, Călătoria lui Gruber (2008).


 


1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?


 


M‑am întors în ţară în 1997. Pot sa spun că sistemul nu s‑a îmbunătăţit aproape deloc. Dreptul şi felul de a fi interpretat în România este unic şi straniu. Nu e de mirare atunci când răspunsul la întrebarea următoare nu poate fi decât categoric da: a accepta în justiţie astăzi oameni din vechea justiţie comunistă, o justiţie declarat de clasă, care nu avea nimic din justiţia în sensul în care ne‑a fost ea lăsata de la dreptul roman şi „Magna Charta” este o aberaţie. Normele de angajare bazate pe vechime: cu cât rangul în justiţie avizat e mai înalt, cu atât  mai mare trebuie să fie vechimea în profesie, este aberant! Cu cât ai mai mult exerciţiu în justiţia comunistă, cu atât poţi accesa o treaptă superioară în justiţia României de astăzi.


 


2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?


 


Vezi răspunsul anterior! Evident că nu mai pot face parte din noua justiţie!


 


3. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?


 


Să fie independent politic şi material, dar, înainte de inamovibilitate trebuie întrebat: pentru cine? Intâi selecţia şi apoi inamovibilitatea!